Decorarea unui brad cu prilejul sărbătorilor de iarnă este o frumoasă datină ale cărei rădăcini sunt situate în secolul XV, acolo unde astăzi se află Estonia și Letonia. Cel mai probabil, bradul de Crăciun a adus întâia oară căldură în inimile oamenilor în anul 1441, în orașul Reval (Tallin de astăzi). Aproximativ o sută de ani mai târziu, pastorul estonian Baltazars Rusovs relata despre tradiția de a instala un molid în centrul orașului, în jurul căruia dansau flăcăii cu tinerele fecioare. Ulterior, molidului i se dădea foc. Dintr-o cronică din anul 1570 aflăm că se obișnuia ca brazii de Crăciun să fie decorați cu mere, nuci, covrigi și ornamente în formă de flori din hârtie. Limitat o bună perioadă de timp la regiunea Rinului, obiceiul este importat în Canada în anul 1781, pentru ca în secolul următor, să se răspândească în majoritatea curților regale din Europa. Un rol important în popularizarea brazilor de Crăciun îl joacă scriitorul danez Hans Christian Andersen, care publică povestea „Bradul” în 1844.
În România, acest frumos obicei își face intrarea în anul 1866 mulțumită regelui Carol I, care dispune să se împodobească un brad la palat în ajunul Crăciunului. De atunci, românii au adoptat şi continuă tradiția bradului de Crăciun. În perioada sărbătorilor, copiii sunt întotdeauna cei mai fericiți. Iar părinții sunt şi ei bucuroşi să intre in atmosfera de sărbătoare prin găsirea bradului perfect, transportul acestuia acasă, ajustarea arborelui proaspăt achiziționat pentru a intra în suport, împodobirea acestuia. Cum însă asta presupune şi curățenia atunci când sărbătorile au trecut, noi vă propunem un brad care se transportă cu cea mai mare ușurință, unul care nu trebuie pus pe suport, ci pe farfurie, și cel mai important, nu îți umple covorul de ace. Pentru mai multe detalii, click aici.
Șeful chefilor
Unul din textele fundamentale ale artei gătitului este tratatul „Cuisinier françois”, scris în 1651 de François Pierre de La Varenne, bucătar al marchizului de Uxelles, ministru al afacerilor externe francez. La Varenne este probabil cel mai strălucit bucătar din grupul care, în timpul domniei Regelui Soare, a reușit să se distanțeze de stilul italian care influențase timp de secole întregi bucătăria franceză. Ca urmare a eforturilor lui, Franța a devenit o referinţă în arta culinară. Dacă astăzi, Franța și rafinamentul în bucătărie sunt sinonime, aceasta se întâmplă în mare parte mulțumită lui: bazele patiseriei moderne se regăsesc în „Le pâtissier françois”, tratatul din 1653 al lui La Varenne.
Un alt exponent al fenomenului haute cuisine este Marie Antoine Carême, cunoscut în epocă drept „Regele bucătarilor, bucătarul regilor”. Printre altele, acesta a introdus în practica curentă portul bonetei de bucătar, a clasificat toate sosurile în patru grupe principale și a inventat altele noi, publicând nouă tratate culinare care
au schimbat pentru totdeauna felul în care arta gătitului e percepută. Nu e de mirare că Napoleon și George al IV-lea al Angliei l-au apreciat!
Dacă La Varenne și Carême au pus bazele marii bucătării franceze, Auguste Escoffier a adaptat-o, astfel încât să fie accesibilă marelui public. În lucrări precum „Le grand culinaire”, acesta a modernizat și a simplificat stilul care i-a impus pe iluștrii săi înaintași. Pentru prima dată, secretele marilor bucătari deveneau accesibile tuturor.
La Varenne s-a stins din viață în urmă cu mai bine de 300 de ani, Carême în 1833, în timp ce Escoffier ne-a părăsit în 1935, dar dacă vreți să aveți parte de sfaturi bine documentate despre cele mai bune ingrediente și despre cele mai eficiente metode de a le găti, vă propunem noi o soluție. De Escoffier, Carême și La Varenne poate că n-ați auzit până acum, dar de el, da. În plus, trăiește de atâta timp în România, încât e practic român de-al nostru. V-am făcut curioși? Dacă da, click aici cu încredere. Pentru că locul artei gătitului este în orice bucătărie!